family, parenting

Născută-n ‘85

Nu știu alții cum sunt, dar pe mine de 1 decembrie mă ia o nostalgie tratabilă doar cu vin roșu și orice-mâncare-vine-la-ceaun.

Mă pufnește râsul și în același timp mă umflă un pic și plânsul, când îmi aduc aminte de vremurile în care eu și fratele meu eram copii. Dacă răceam, era clar că ne-a tras curentul. Dacă ne durea capul cu sigurantă sufeream de deochi cronic și eram descântați. Dacă nu mâncam tot din farfurie ne lăsam puterea acolo. Dacă ne prosteam “râdeau copiii de noi”. Dacă spărgeam un pahar eram certați, dacă nu îl spărgeam însemna necaz. Dacă stăteam in colțul mesei, nu ne măritam, dacă mâncam un colț de pâine, ne iubea soacra. Dacă ne sărea cineva rămâneam mici, dacă beam multă apă făceam broaște-n burtă.

Ni se spunea să fim cuminți, să luăm note mari la școală, și să ne închinăm când trecem pe lângă o biserică.

În mod evident, acum ni se par aberante toate, dar atunci, ca niște copii buni crescuți la țară, luam de bun ce ni se spunea.

Cred sincer că ai mei nu știau foarte multe nici despre ei înșiși, sau unul despre altul, cu atât mai mult metode de parenting. Dar tinând cont că aveau 20 de ani când eu am apărut în viața lor, iar eu la vârsta aia rugam taximetriștii să tragă pe dreapta la întoarcerea din club, ca să pot vomita cu eleganță și demnitate pe bordură, nu are sens să fiu ipocrită și să judec. Au făcut ce-au putut, cum s-au priceput. Ca bunici, în schimb, sunt jos pălăria.

Iernile îmi păreau interminabile și insuportabile. În afară de săniuș, ca activități distractive aveam croșetatul, coloratul-fără-a-depăși-mariginile și desenele rusești. Asta când nu erau Actualități de la 8 la 9 in fiecare seară. Moment în care televizorul era dat tare, într-o limbă care suna a română, dar totuși de neînțeles. Aia era ora în care mă scurgeam pe jos de plictis și furie, cumva. (Cei drept, în weekenduri era urmat de Telenciclopedia, dar nu făcea neapărat să merite efortul să reziști torturii de o oră de știri.)

La un moment dat chiar am întrebat-o pe mama când e ultimul episod din Actualități. Mama a răspuns senin, cu ochii în televizor: “Niciodată.” That was the end of my childhood, as I know it.

Revoluția din ‘89 o țin minte tot de la televizor. Arabela, Abracadabra, Feriți-vă de măgăruș, filme pe casetă – televizorul părea a fi the shit în anii ăia.

Iar din momentul în care “ne-am băgat cablu”, cumva amintirile mele din copilărie au ca benchmark difuzările de la TV. Au urmat în ordine aproape cronologică: Captain Planet, Sandi Bell și Sailor Moon și perioada în care eu eram îndrăgostită de cireșul din fața casei. (Maybe I should have kept that one to myself).

Campionatul mondial de fotbal din ’94 și perioada în care mestecam gumă Turbo si mă băteam cu fratele meu în scheme de “karate”.

Pe urmă Salvați de clopoțel, Ally McBeal și Familia Bundy – perioada în care toate fetele din clasă experimentau produse Oriflame și Avon, iar băietii s-ar fi jucat cu totii Counter Strike dacă ar fi existat optiunea asta.

Cred că am renunțat complet la televizor undeva după Seinfeld, dar în mod ironic, post facultatate m-am dus să lucrez în televiziuni.

În adolescență benchmark-urile s-au transformat mai degrabă in dial-up și mIRC, primul telefon mobil, snake, sunatul la 3 secunde, că era moka, vorbitul după ora 8 seara pe fix era și el moka, DCC++ etc

Cert e că dincolo de consumul excesiv de TV din copilarie, țin minte că ne îndopam la propriu cu prostii – chipsuri, corn Magic, ciocolată Africana, sucuri la dozator. Totul doar pentru că aveam acces la ele, și nici cu gândul nu gândeam că ne-ar putea dăuna. Dar nu asta era buba cea mai mare, din punctul meu de vedere. Uitându-mă în urmă, ce mă deranjează cel mai mult este faptul că nu am amintiri în care părinții să se fi jucat cu noi. Cel puțin la noi în familie, joaca, nu numai că nu era încurajată, dar era privită de părinți și o parte din bunici ca o pierdere de vreme. Nu am dus nicio clipă lipsă de afecțiune, doar că nu prea ni s-a permis să ne purtăm copilărește.

Cred că genul asta de creștere a scos din noi niște adulți ușor inhibați și necurajoși. Și îmi pare mult mai dăunător decât mâncatul și băutul de prostii. Motiv pentru care o să fiu tot timpul relaxată cu mâncarea și mai preocupată de emoționalul copiilor. Sigur că îmi propun să mănânce sănătos, dar când se întamplă și mai scapă, nu fac o dramă din asta. Pentru mine e mai suportabil decât să ți se spună “râd copii de tine” sau să nu ai amintiri cu părinții tăi prostindu-se cot la cot cu tine.

 

Ei bine, între timp, nu s-au schimbat doar metodele de parenting, ci și mediul cu totul. Acum trăim in România internetului, a Netflixului și HBO Go-ului. Toată lumea e pe Facebook, Instagram, WhatsApp & Youtube. Avem Harry Potter în loc de Abracadabra, iPhone și iPad în loc de walkman, Pampers în loc scutece de pânză și banane în orice Mega Image. Gătim cu ușurință un somon cu avocado, dar nu știm să facem o ciorbă. Copiii nostri călătoresc în țări străine din fragedă pruncie, nu doar la Mamaia cu bilete de la sindicat. Alegerea unei cariere nu se mai limitează la a fi doctor sau avocat, acum avem foarte multe opening-uri de Social Media Manager.

S-au schimbat atât de multe lucruri încât nu mi se pare exclus sau imposibil ca generația celor născuți cu 5 (respectiv 6) la început de CNP să ajungă pe Marte. Sigur, one could argue că multe lucruri au rămas pe loc, cum ar fi clasa politică, sistemul de învățământ sau sistemul medical, dar acolo nu mă bag că am rămas cu sechele de la Actualități și îmi e greu să emit opinii pertinente.

De asemenea, mi se pare din ce în ce mai plauzibil că o sa fim la rândul nostru demodați și depășiți în ochii copiilor, ca și părinții nostri pentru noi. E normal, “pe vremea noastră” nu puteai sa dai skip la reclame, așa că mă gândesc că e cursul firesc al lucrurilor. Însă până să ajungem să stăm la coadă la medicamente, zic să ne bucuram de evoluție și confort. La mulți ani, România! Să tot crești!