chill pill, parenting

A pinch of salt

Cum ar fi dacă ar exista o rețetă de “perfect parenting”? Și nu genul ăla de rețetă care nu îți dă toate secretele sau care spune “pui sare din ochi”. Rețetă din aia de patiserie, cu gramaje exacte și chimie.

Am ajunge să facem cu totii cam acelasi tip de cozonac, cu ingrediente de la furnizori diferiti, corect?

Din fericire, nu este cazul. Si experiența m-a învățat că aceleasi ingrediente provenite de la aceeași furnizori pot rezulta în cozonaci destul de diferiți.

În lipsa unei astfel de rețete, pare că bula părinților se împarte frumos la doi. Bula celor care sunt măcinați de întrebări, și caută răspunsuri și bula celor care au opinii vehemente și încearcă să și le impună asupra bulei numarul 1.

Dă-le zahăr! Nu le da zahăr! Dormi cu ei in pat! Nu dormi cu ei in pat! Pune-ți copiii pe Facebook! Nu-ți pune copiii pe Facebook! Dă-le acces la tehnologie! Nu le da acces la tehnologie! Întoarce-te la birou! Nu te întoarce la birou!

Sunt convinsă că ambele jumătăți de bulă sunt bine intenționate.

Dar dacă le iau ca pe un întreg, de cele mai multe ori îmi e greu să văd speranță și optimism. Văd mai degrabă panică generală și anxietate.

It is madness. MADNESS, I tell you.

Sincer, uneori resimt o presiune socială care mă face să mă simt o mamă oribilă că nu mă stresez suficient, sau că nu sunt constant îngrijorată dacă alegerile mele de parenting sunt corecte.

– Raluca, ești mamă și ești fericită? Să-ți fie rușine! Du-te în camera ta si gândește-te la ce ai făcut!

Don’t get me wrong. Sunt complet de acord că e greu să crești un copil. Și mi se pare mișto că putem vorbi deschis despre lucruri ca depresia post-natală, cum echilibrăm cariera cu jobul de părinte, sau cum ne este afectată relația de cuplu. Dar parcă tindem să ne luăm mult prea în serios ca părinți – totul devine dens și grav; totul e cu panică, oboseală, nervi, stres, hormoni și mai ales vină.

Vină, vină, foarte multă vină. Vina e cheia! Trebuie să te simți vinovat la tot pasul. Dacă nu te simți vinovat, faci ceva greșit. Ne epuizăm singuri înainte să ne epuizeze copiii.

“Cum? I-ai dat copilului înghețată în parc? Ești de căc*t!” (Pardon my French)

For crying out loud, let’s all pop an imaginary chill pill and reboot.

Ce s-a întamplat de fapt? Timp de 9 luni am mâncat foarte mulți papanași (insert cravings here), mi-a crescut burta, iar la final papanașii ăia s-au transformat într-un copil. So, basically, we’ve managed to turn food into actual human beings!

Doar mie mi se pare fantastic? Serios! Sunt doi oameni noi în viața mea și mă simt de parcă i-am inventat de nicăieri. This makes me feel like freaking Dumbledore (don’t worry, I’m not letting my beard grow)!!!

Cu aceste noi puteri dobândite, revin la bula divizată, o înțep și vreau să aud cum face POC!

Parenting-ul nu e matematică. Nobody knows what the hell they’re doing. Not really. Ni se pare uneori că am rezolvat o ecuație, însă asta înseamnă doar că am luat o notă de trecere, nu că suntem premianți.

Când te confrunți cu o multitudine de variabile si necunoscute, totul e cu “depinde”. Depinde de tine, de partenerul de viață, de relația dintre voi. Depinde de temperamenul copilului. Depinde de țară, de oraș, de casă, etc, etc, etc. DE-PIN-DE! Totul e cu trial & error.

Ce mă ajută pe mine în toată aceasta nebuloasă, este să privesc viața de părinte ca pe un scenariu tragic-comic, să las tragicul de-o parte si să exploatez comicul. După exploatare, încerc să îl transform în ceva cât de cât logic care să mă ajute să îmi formulez o strategie. Mergând pe firul ăsta am identificat următoarele cunoscute:

  • consider că în primii 2-3 ani de viață ai copilului am făcut o treabă decentă dacă îmi asum că job-ul meu este unul de comedian. De ce? Pentru că am mica mea rutină & I aim for the laughter (în ciuda comentariilor din public). La polul opus, nici când reușesc să îmi plictisesc audiența și am văzut primul căscat, nu e rău. Deci e un început bun, zic.
  • sunt conștientă că orice aș face, it’s a given faptul că această strălucită carieră de comedian e urmată de una de bufon când copiii mei vor fi loviți de pubertate – because, well… they’re going to outsmart me and I’m going to embarrass them – whether I like it or not.

Ce se întâmplă între aceste două etape? Asta e necunoscuta pe care vreau să o găsesc. Pentru că din momentul în care încep să vorbească până în momenul în care le apar coșuri, e o perioadă în care they really look up to us. Și pentru asta, am nevoie să fiu Dumbledore, nu o mamă împovărată de vină și griji.

Așa că scoateți o foaie de hârtie și scrieți. Lucrare de control!

“O mamă pleacă din stația Comedian și vrea să ajungă în punctul în care copiii ei sunt adulți decenți și independenți. Care e traiectoria optimă ca ea să ajungă de la Comedian la Bufon trecând prin punctul Dumbledore.”

Aveți timp între 10 si 11 ani să get back to me. Take your time and work your magic!