Back to Work, Jobs, parental leave

O mamă lamentabilă

Mi-am târât spatele cocoșat din scaun de birou în scaun de birou, din agenții de publicitate în televiziuni timp de 10 ani de zile. După 10 ani, m-a lovit febra antreprenoriatului. Am făcut asta vreo 3 ani – timp în care am învățat mai multe despre natura umană, decât despre cum să crești un business sau să faci vânzări. După nașterea lui Matei, am lucrat de acasă cât am putut, cum am putut – am mers la întâlniri, am făcut prezentări, am răspuns la mail-uri, ba chiar mi-am luat și un part-time. Încă o sarcină mai târziu, am simțit nevoia să spun piua! Pentru că “bătălia dintre oi și flori” a devenit brusc “mai importantă decât socotelile unui domn gras și roșcovan” – cum ar spune Micul Prinț.

Cu alte cuvinte, mi-am dat seama că – să scriu texte mătrășite și clișeizate, să fac logo-urile mai mari pe un layout, să iau propunerile creative “super creative, ne-au plăcut foarte mult”, și să combin varianta 1 cu varianta 3, saaaaau să  trimit al treilea set de propuneri, în timp ce discuția pe buget nu avansează – nu e ceva ce vreau să fac cu viața mea.

Când am scris articolul Dear Employer, cred că l-am scris mai degrabă pentru mame, decât pentru angajatori.  Până să ajungem să schimbăm mentalitățile companiilor, măcar noi între noi, mamele, să ne schimbăm percepția despre ce și cât valorămȘi nu știu despre voi, dar eu mă credeam grozavă cu CV-ul meu și cei 13 ani de experiență în domeniu, până când m-am trezit cu salivă în păr și inbox-ul gol.

Am reînceput interviurile de angajare când Filip a început să facă primii pași. Am zis să merg măcar așa că e good practice.

“Raluca, ce m-a atras la CV-ul tău, dincolo de experiența din advertising, a fost experiență în TV și antreprenoriat. Dar când acest interviu se va fi terminat, nu-ți vom răspunde la mail-ul de follow-up pentru că nu pare că ești dispusă să dormi la birou pe o sumă cu care nu-ți poți întreține familia. În plus ai folosit cuvântul căc*t de vreo două ori și asta chiar nu se face.”

În toată experiența asta – care începea cu “am primit CV-ul tău ca o recomandare din piață” și nu ducea către nicăieri – m-a obsedat întrebarea: ce fac mamele care NU simt nevoia să își reia job-urile care le-au adus o indemnizație? Care ne sunt opțiunile?

Pentru că în motherhood se întâmplă să ne dăm seama că there’s more to life than a freaking cubical.

Se întâmplă să vrem să facem schimbări profesional vorbind. Se întâmplă să ne regăsim la o răscruce de drumuri – și înțeleg că nu dă bine la interviu să spui că vrei să păstrezi un echilibru între carieră și familie. Companiile te vor între pereții clădirii, cât mai multe ore pe zi; eventual pe fee-uri puțin mai mari ca ale unui proaspăt absolvent de facultate.

Când am încheiat idila cu televiziunile și antreprenoriatul mi-a dat o lecție de viață,  îmi imaginam că o să scap de frustrările  acumulate într-un job de client. Dar clar că nu am stofă – pentru că doar când citesc job description-urile de pe Linkedin îmi dă cu minus la capitolul timp petrecut cu oamenii mei preferați – pe care se întâmplă să îi numesc familie.

Pe de altă parte, agențiile de publicitate, care păreau a fi the place to be în anii de facultate, s-au prins că părinții nu prea ies la bere după birou.

Cam acesta a fost contextul căruia i se datorează acest blog, deși nu m-am văzut niciodată genul de om care să scrie pe un blog. Și recunosc – e mult mai fun decât am intuit să nu îți mătrășească nimeni textele. Și e fun să îți faci prieteni noi – fie ei și virtuali.

Dar deși blogul mă hrănește cumva spiritual și mă ajută să îmi fac ordine în gânduri, nu mă trimite în vacanțe exotice – hell, nu mă trimite nici până la piață. Încă!

Nu-i bai! Capul sus, umerii jos, și o să fie bine, Raluca!

Știți unde e loc pentru o mamă cu 2 copii, un câine și un blog de familie? La festivaluri de muzică! Și cu ocazia asta vă și anunț că de două săptămâni m-am întors în câmpul muncii.

De obicei dacă se întâmplă să chiulesc de la postările săptămânale, e pentru că cel puțin unul din copii este bolnav. Săptămâna trecută am chiulit pentru că am avut capul în altă parte. Dacă mă prindeți că mai trag chiulul, mă trageți de mânecă. Nu sunt precum companiile cosmetice – nu vreau să scot de pe piață un produs de care v-ați atașat.

Dar m-am șocat când Matei a spus “Paii, dar fetițele nu conduc” – pentru că îl vede doar pe Mihnea conducând, deși conduceam și eu înainte să fiu mamă. Așa că îmi doresc ca băieții mei să știe că “fetițele” merg la birou, uneori mai și conduc, și ce să vezi – chiar au drept de vot!

Când mama și-a reluat job-ul am plâns cu lacrimi reale ore întregi, zile la rând – convinsă fiind că o sa renunțe și o să fie acasă non-stop. Dar mama nu a renunțat. Și știți ce? Eu am plecat de acasă de mult și mama a rămas în același loc, practicând același job care încă îi aduce împlinire.

Nu zic – mi-a plăcut mult să stau acasă, să îmi dau muzica tare în boxe, să îmi torn un pahar cu vin și să mă așez la laptop să scriu. Mi-a plăcut flexibilitatea programului, așa cum mi-a plăcut să fiu disponibilă pentru copii la orice oră din zi și din noapte. Dar a sosit vremea să îl las pe tatăl biologic să mai preia din sarcini, iar eu să contribui activ la finanțarea unei mini-vacanțe.

În plus, în fiecare vară îmi zic “ Gata, asta o să fie vara mea”, și ba sunt lăuză și pufoasă, ba nu mi se leagă nici vacanțele și nici freelancing-ul.

Știți vorba aia cu all you need to get a date is another date? Cam așa și cu ofertele de job.  Și da, pare că se țin petrecerile de mine, dar de data asta am scuza că it’s part of my job description să dansez pe o plajă sau într-un oraș străin, pe un line-up pe care nu îl cunosc.

E ceva  mișto la grupurile astea de oameni care dansează când muzica le cere să danseze. E o energie, o intimitate și o sinceritate acolo… Și îmi place să cred că ies la iveală niște trăiri de care unii au parte la maratoane, în vârf de munte sau prin jocuri video. Cum sunt prea leneșă ca să mă țin de sport, și dacă îmi dai o consolă probabil că o voi folosi pe post de coaster, dans să fie!

Promit să îmi fac temele la capitolul “cum se mai distrează tinerii în ziua de astăzi” și să report back – ca să ținem pasul cu generațiile și să fim un pic mai pregătiți pentru adolescența propriilor copii. Eu m-aș bucura sincer dacă băieții vor vrea să mergă la festivaluri prin lume. Mi-ar plăcea să reușesc să le inspir atât siguranță și confort, cât și apetit pentru explorare și curiozitate.

E un dat faptul că va veni un moment în care ei vor pleca să descopere lumea. Iar eu vreau să găsesc în mine tăria de a spune “Hey, kiddo, lumea asta în care trăim e genială! O să îți placă mult! O să înveți multe! O să dansezi pe o muzică pe care eu nu o înțeleg. Când slash dacă vei simți nevoia să te întorci, eu voi fi aici.”

Până să ajungem acolo, însă,  îmi propun ca focusul să rămână în continuare pe oamenii, animalele și eventual plantele de la mine din casă. Nu de alta, dar tot ce pot spera în acest nou arajament este să nu devin “o mamă lamentabilă”.

Talk soon!