Humans I Like

Dana Rogoz

Fashion icon, actriță, blogger, antreprenor, mamă, soție, prietenă.

Dana arată ca un om care se bucură de viață. She always looks fresh & healthy. Ai vrea să crezi  că e all make-up & photoshop, dar pe urmă o vezi călătorind cu soțul și copilul prin lume și arată genial cu zero artificii.

Când e cu Radu și Vlad, călătorește cu rulota prin țară, schimbă multe avioane în căutarea căldurii când noi toți ne-am săturat de frig, organizează zile de naștere și ne dă tips & tricks pentru activități simpatice cu copilul. Când e singură, are un brand de haine și accesorii,  un blog, joacă în spectacole, merge la premiile Gopo și arată  mai bine ca multe actrițe de pe covorul Oscarurilor (gorgeous, gorgeous, gorgeous!!!), apoi e super casual cu un șort în bucătărie la o salată looking flawless.

This girl rocks motherhood and I am sold! Whatever she is selling, I’m buying!

Pentru că de fiecare dată când apare în feed-ul meu, mă face să  mă gândesc – Hai că parcă nu e chiar așa de greu. Hai că se poate!

Așa că o pun Danei multe întrebări care practic se rezumă la una singură în final – What’s your secret? We all wanna know!

O parte importantă a chimiei dintre părinte și copil e – după mine –  abilitatea părintelui de a rămâne a kid at heart. Și tu faci asta cu atâta naturalețe. Cum ai reușit să te păstrezi copil jucând rolul unui adult? 

Cred că toți avem încă acel copil în noi și am fi mai fericiti dacă i-am asculta mai des nevoile. De cele mai multe ori, parcă îi punem mâna la gură copilului ăstuia din noi, îl pedepsim și îl trecem la colț, să nu ne faca domne’ de rușine. Că deh, acum suntem oameni mari. E o falsă impresie că noi suntem adulți nemultumiți sau, dimpotrivă, adulți satisfăcuți. Supărările și bucuriile sunt de cele mai multe ori ale copilului din noi, și nu ale adultului. Când devii părinte, se întâmplă două chestii bune deodată. În primul rând copilul tău scoate la joacă copilul din tine. Tii minte când strigam din fata blocului către balconul  de la etajul 5 “Mama lui Alina, o lăsați pe Alina să se joace cu mine afară?”. Eh, acum copilul tău îți zice un fel de: “Mamaaa, lași copilul din tine să iasă afarăăă?” Deci el e un stimulator important. Iar al doilea lucru favorabil e că acum ai o scuză bună și în fața celor din jur. Te strâmbi, faci întrecere în parc, te murdărești cu înghețată… și lași impresia în jur că e pentru copil, vezi doamne, vrei să îl faci pe el fericit. Dar, pe bune acum, cred că e pentru amândoi. Azi m-am jucat un fel de baba oarba cu el în curtea Cărturești Verona până ne-au adus mâncarea și jur ca a fost terapie premium.

Ne modificăm noi viața în funcție de copii, sau îi integrăm pe copii în viața noastră? Care crezi că ar fi un procent echilibrat între cele două?

Hmm… greu de zis. Copilul îți schimbă viața. Te schimbă pe tine, ca om, în primul rând. Și cred că e ok, nu trebuie să te opui schimbării, să stai cu frâna trasă, să incerci să îți salvezi cu disperare viața de dinainte de nașterea lui. Pentru că viața cu el, asta nouă, schimbată, poate fi mult mai mișto. Eu nu eram vreo clubberiță, deci nu m-a afectat deloc la capitolul ăsta. Făceam în schimb excursii cu rucsacul în spate prin India sau prin alte zone cu diverse riscuri, la care de când s-a născut Vlad am renunțat. Dar nu înseamnă că am renunțat de tot la călătorii. Am ajuns cu el până în Noua Zeelandă, în Thailanda, în Azore, Australia, Cambodgia… lista e lungă. Am ales în schimb zone pentru care nu trebuia vaccinat suplimentar și care să aibă un spital decent aproape. Efectiv acum prioritățile sunt altele.

Pe de altă parte, nu ne-am făcut un plan de dinainte, la care să ținem cu dinții – legat de cum vom fi noi ca părinți. Pe genul “noi o să călătorim oricum și cu copilul”. Mai întâi am testat cum se împacă cu asta copilul nostru, alegând mai întâi destinații mai apropiate și pentru o perioadă mai scurtă. Prima ieșire a fost la Praga  – la o oră jumătate cu avionul – când el avea 2 luni. Și a fost un super succes. Iar asta ne-a dat curaj. Acum el de-abia așteaptă să îi spui că plecăm într-o călătorie. Dacă îi spun că va fi dificil, pentru că vom schimba 8 avioane (cum am avut în Vietnam), el îmi răspunde “de ce nu 10, mama?”. Ca să nu spun că doarme oriunde, în orice pat improvizat, și că nu se plânge niciodată de locul în care ne cazăm – toate i se par pe rând “cea mai frumoasa casă”.

Așadar, nu cred că trebuie să îți planifici un procent anume, să îți faci un plan fix de atac, ci să rămâi flexibil, să te poți adapta neprevazutului. Desigur, nu e ok să renunți la toate plăcerile tale, cele pe care le aveai de una singură, sau cu soțul sau cu prietenele tale cele mai bune, ca să poți să îi reproșezi mai târziu copilul cât te-ai sacrificat tu pentru el… lol. Nu, nu e bine. Doar că pentru plăcerile tale în noua viață ar putea să fii nevoit, ca părinte, să faci mici “ajustări”. Ca să ieșim la film prima oară fără copil, a trebuit să “aliniez planetele”. Mai aveam un pic și îi lăsam mamei mele un callsheet ca la filmare, cu ce trebuie să facă la fiecare minut…. Slavă Domnului, acum e mai simplu.

Oricum, mai întâi trebuie să vezi cum e copilul și cât de bine se pliază el vieții tale de dinainte, dar și cum esti tu ca mamă – căci s-ar putea ca ce ți se părea ție cool înainte, să-ți se pară plictisitor acum. Apropo, nu îmi vine să cred că înainte de a-l naște pe Vlad mă plângeam că nu am timp. Doamne, ce făceam cu atâta timp???

Cum reușești să le faci pe toate? După mine, e o chestie de disciplină. Cum ai reușit să dobândești disciplina asta? Crezi că venirea pe lume a lui Vlad te-a ajutat în sensul ăsta? Vlad pare a fi un drive puternic pentru tine. 

Eram de dinainte genul de persoană care se implica în toate, care are în paralel o mulțime de activități. Gândește-te că de la 8 ani aveam și școala și serviciu. Deci eram antrenată să fac mai multe deodată, aveam ceva rezistență. Pe de altă parte, nu spun ca nu întâmpin dificultăți în a impune si acum reguli lui Vlad, în a mă ține de un anumit ritual, de un anumit program. E ceva la care lucrez…

#Momguilt. Crezi că e momguilt-ul e un semn că ne pasă și că suntem implicate? Sau mai degrabă o urmare a faptului că ne setăm singure standarde imposibil de atins? 

Înainte de a-l naște pe Vlad m-am pregătit psihic că o sa fie greu, că o sa fie nopți nedormite, plânsete, dureri la alăptare și altele. Am fost atât de pregătită pentru rău, încât mi s-a părut mult mai simplu, mult mai ușor, mult mai plăcut în realitate. Deci ține mult de ce așteptări ai. Pe de altă parte, sentimentul de vinovăție tot a apărut. Pentru el nu mă pregătisem de dinainte. Țin minte senzația groaznică pe care o aveam când Vlad avea 1 an jumătate – 2 și îl lăsam la mama ca să merg la niște repetitii, la filmări sau să joc un spectacol. Voiam să îmi fac meseria în continuare, dar pe de altă parte mă simțeam vinovată că nu sunt cu el când ar putea învăța un cuvânt nou! Dacă rămâi cu el acasă sau dacă te întorci la serviciu, dacă îl înțarci sau nu îl ințarci, dacă iei bonă sau nu iei bona, dacă dormi cu el, sau nu dormi cu el… tot te vei simți vinovată la un moment dat. Asta cred că se întâmplă în primul rând din cauză că se pune presiune prea mare pe mame în general. Prea multe sfaturi de cum ar trebui să fii, să faci, să simți. Prea multe standarde imposibil de atins venite din exterior și prea puțină lume care vorbește pe bune despre viața de familie. Văd câtor mame le este rușine să mărturisească faptul că al lor copil a avut un tantrum. Ca și când furia copilului nu e o emoție aboslut normală, ca oricare alta, care trebuie validată ca atare. Pai nu, dacă ai marturisi că ai aceste dificultăți, înseamnă că ceva ai greșit tu ca mama în educația lui. Muuuult prea mare presiune. Ni se cer muuuult prea multe. De aici vina.

Din câte știu, esti încă prietenă bună cu fostele colege de liceu. Nu doar  asta, dar pare că sunteți o familie extinsă. Cum ati reușit să  păstrați legătura, dincolo de motherhood și programul încărcat al fiecareia? 

E o relație de prietenie profundă, nu avea cum să fie afectată de aceste schimbări ale vieții. Sunt perioade în care nu ne vedem la fel de des, dar ne simțim aproape oricum. În momente dificile de motherhood cu atât mai mult mă ajută să știu că am un grup pe whatsapp cu ele pe care pot să scriu: Heeeeellllpppppp!

 

Cum te menții în formă? Apuci să faci mișcare fizică? Any beauty tips?

Mai merg pe la sală, mai ies cu bicicleta, mai las mașina parcată și ies pe jos prin oraș… dar totuși cele mai multe calorii ard sigur încercând să mă țin după Vlad. Beauty tips? Somnul face minuni!

Cât de des ieși cu Radu la cină? 

Cină în doi? Hmmm…. nu avem bonă, nu am avut niciodată. Am găsit acum câteva luni niște fete – prietene între ele – care stăteau după serviciul lor cu Vlad, la cerere, plătindu-le la oră. Aveam un grup cu ele pe Whatsapp care se numea chiar “Bone în ajutor”. Și când voiam o seară a noastră, întrebam dacă e vreuna disponibilă să rămână cu Vlad cateva ore. Doar că pe vară, de exemplu, ne-au abandonat, ele având alt program. Așa că pentru cine în doi, mers la film, teatru, concert, trebuie să apelăm din nou la mama. Cât e copilul în vacanță e mai simplu, pentru că îl ducem la ea și poate să rămână peste noapte. Dar în timpul grădiniței, doar în anumite weekenduri putem să facem schema asta, căci altfel e greu cu trezitul de dimineața, cu păstratul rutinei etc. O medie ar fi o dată la 2  – 3 săptămâni, cred.

Care sunt criteriile care au contat în alegerea grădiniței lui Vlad?

Să aibă educatoare relaxate cu care să te poți înțelege, să aibă activități care să îi satisfacă energia și curiozitatea, dar și să fie aproape de casă.

Din câte am citit ești pro tehnologie. Cum reușești să gestionezi momentul în trebuie să îi tai lui Vlad accesul? 

Are voie, dar nu oricând, oricât și orice. De fiecare dată îl anunț înainte cât timp poate să se uite pe telefon la desene sau poate juca un joc (dintre cele alese și verificate de noi). Sunt jocuri cu litere, cifre, cu puzzle-uri, de logică sau de memorie care mi se par excelente pentru toddleri. Dar pe parcurs îl anunț: mai sunt 10 minute, 5 minute, 3… ca să evităm smulsul telefonului din mână. Când se scurge timpul, mi-l dă înapoi fără proteste. E o regulă câștigată în timp și nu pot spune că merge de fiecare dată lux. Mai sunt negocieri, plânsete, mâțâieli, cărora trebuie să le faci față. Pe de altă parte, după varsta de 2 ani, am considerat că nu îl mai pot tine departe de ceva ce va fi absolut definitoriu pentru viața lui, pentru lumea în care va trăi el. În scurt timp, el o să mi-o explice, de asta sunt sigură.

 

Cafea sau vin? Food or sex? 

Cafea. Somn.

Ai stat vreodată în pijama toată ziua? 

Dupa naștere, cu siguranță au fost mai multe astfel de zile.

 

Care este recordul personal la capitolul – cel mai lung timp fără duș?

Hahaha… tot în primele săptămâni după naștere era cel mai dificil să prinzi un duș decent, cu spălat pe păr cu tot. Adormeam copilul în căruțul cu landou, și apoi aduceam căruțul în baie, cât timp făceam dușul. Păi dacă se trezea și nu îl auzeam de la apă? Nu puteam risca. Mă spălam înainte de fiecare masă de sân, dar dușul ăla bun pentru mine, care să mă si relaxeze, nu venea nici dimineața, nici seara “la culcare” (care culcare?!?!?!), ci uneori pe la 3 – 4 dimineața. Dormea mai multe ore legate noaptea, așa că profitam.

 

Ce mesaj i-ai transmite astăzi viitoarei partenere de viață a lui Vlad?

Vreau să cred că am crescut un băiat care te respectă, care îți poate asculta nevoile și care păstrează un raport de egalitate între voi în toate momentele vieții de familie.

I like Dana. I like Dana a lot. E sinceră, e autentică și dincolo de six-pack-ul – pe care eu nu îl dețin, dar îl admir cu invidie de la distanță – este o mamă relatable. Are o sclipire și o energie de la care nu-ți poți întoarce privirea.

Ne-am întâlnit random la Summer Well, când eu alergam disperată după băieți prin mulțime, Filip căzuse și îi sângera genunchiul, m-am aplecat să îl iau în brațe, iar când am ridicat privirea – copleșită de situație – am dat nas în nas cu Dana. O mamă!!! Nici nu a fost nevoie să îi spun mare lucru. Dana mi-a înțeles disperarea, m-a luat frumușel de mânuță și am mers împreună la cel mai apropiat punct de prim ajutor, am lipit un bandaj și totul a fost bine. So, yes she kind of saved my ass. Și cred că motivul pentru care îmi place cel mai mult de ea, este pentru că Dana nu e genul de mamă care să arate cu degetul, ci dimpotrivă –  genul de mamă care nu se ferește să spună că face greșeli și că nu e ușor –  yet, oh, so fun!